O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.
Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.
Read the rest of this entry »
Copilo, tu eşti gata
De-a pururea să plângi!
Şi când eşti tristă, Doino,
Tu inima ne-o frângi.
Dar nu ştiu cum, e bine
Când plângi, că-n urma ta
Noi plângem toţi, şi-amarul
Mai dulce ni-e aşa.
Şi toate plâng cu tine
Şi toate te-nţeleg,
Că-n versul tău cel jalnic
Vorbeşte-un neam întreg.
Read the rest of this entry »
Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!
O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor -
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!
Read the rest of this entry »
Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.
Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.
O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Read the rest of this entry »
Ţară dulce şi frumoasă,
Tu, ce-ai fost gloria mea,
Eu mă duc, fii sănătoasă!
Nu ştiu de te-oi revedea.
Dar ce-mi pasă oare mie
Dacă pe pământ străin,
Dacă în călătorie
Moartea îmi va zice: vin!
Read the rest of this entry »
I
Lăutarii cântă hore graţioase;
Tinerii feciori
Cată după părul fetelor frumoase
Să răpească flori.
Ca dulci fragi de câmpuri albele fetiţe
Dulce rumenesc,
Apărând cu mâna mândrele cosiţe,
Sărutări pe gură las de le răpesc.
Read the rest of this entry »
Fost-a când în noapte aurora luce,
Când se luptă omul cu adâncu-i chin,
Pe atunci când somnul, mincinos şi dulce,
Curmă-al său suspin.
Ea era tăcută, tristă florioară!
Fruntea-i visătoare dulce se-nclina,
N aurul cosiţei mâna-i albioară
Distractă juca.
Read the rest of this entry »
Astfel cum se-nclină crinul
Fără viaţă şi color,
Când un vierme-i roade sânul
Fraged şi desfătător;
Astfel, dulce Românie,
Tu începi a te fana,
Şi nimic n-aduce ţie
Viaţa şi mărirea ta!
Dragă, moartea locuieşte
Chiar în sânul tău frumos.
Unde mergi ea te-nsoteşte;
Orice faci e de prisos. Read the rest of this entry »
Seara răspândeşte umbrele-i uşoare.
Şi melancolia trece gânditoare.
Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.
Inima-i zdrobită ca a lui oştire;
Ţara-i întristată ca a lui gândire!
Pe un colţ de piatră şade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.
Read the rest of this entry »
Porumbiţă întristată!
Eu ca tine sunt străin,
Şi-ntr-o ţară depărtată
Tu cânţi tristă, eu suspin!
Însă tu ai aripioare,
Poţi te-ntoarce când vei vrea;
Iar eu plâng în închisoare
După dulcea ţara mea!
Tu ai poate-o sorioară
Ce te cheamă ne-ncetat;
Iar eu am o drăguşoară
Ce în lacrimi am lăsat.
Însă tu ai aripioare,
Poţi te-ntoarce când vei vrea,
Iar eu gem în închisoare
După mândruliţa mea!
Zboară, pasăre curată!
Şi te-ntoarnă-n ţara ta:
Iar eu, floare aruncată
Pe alt ţărm, mă voi usca!