In celula de alaturi a murit alaltaieri unul.
Era un vietas ofticos.
Tusea-i sunase mai neagra de cum e ceaunul,
si-o noapte-a varsat sange pe jos.
Sta zugravit cu vapsele sarace – sfant pe sindrila -
cand lacatu’n zori a svacnit.
Amar, inlemnise obrazul in crancena sila.
Gardianul asa l-a gasit.
Read the rest of this entry »
Tu care smulgi ţiparii din nămolurile noastre
Şi împinşi de un fără de împotrivire alean
Îi întorci peste orice stavile şi dezastre
Sub meridianele pururi albastre
La baştina lor caldă din Ocean,
Nu ne uita în aceste tărâmuri cu vină
Ţipari nostalgici unor tărâmuri sfinte
Strămută-ne-n baştina noastră cea din-nainte
Acolo unde-am văzut paradisiaca lumină
În oceanele nesfârşitei fericiri din sânul Tău, Părinte.
Trec vremile… ca nişte ape
Şi faţa lumilor o spală…
Se luptă sufletul să scape
Din furtunoasa-nvălmăşeală
Şi din şuvoaiele de apă.
Ca-n încleştarea agoniei
S-afundă iar şi iar se suie.
Izbeşte-n porţile veciei,
Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,
Şi iar s-afundă… şi se suie!
Ştiu, fără ca s-o pricep, Treimea
Şi pe Ea viaţa îmi aşez,
Cum îmi cred, cu toată adâncimea,
Inima, pe care nu mi-o văz:
Tainica, neistovita ei lucrare
Într-o rană mi s-a-mpărtăşit:
Rodnicul de viaţă fără încetare
Sânge, în trei feţe, dar nedespărţit…
Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre,
Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,
Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre
Pe ele niciodată lumina nu se stinge …
Acolo răsăritul trimite-ntâia rază,
Amurgul tot acolo lucirea lui din urmă,
Pe fruntea lor lumina de-a pururi scânteiază
În chip de sărutare, ce-n veci nu se mai curmă.
Read the rest of this entry »
Ştiu de ce eşti albă şi nepăsătoare …
Carnea ta e suflet îngheţat; de ger,
Aburii stau încă şi ninsoare
Toata dimineaţa zilei lui prier.
Gerul dimineţii şi-al copilăriei
Dăinuieşte-n tine, dezmorţit puţin …
Sânii duri, doi turturi, spun din creţul iei
Prourul vieţii rece şi senin.
Read the rest of this entry »
Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi …
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Cşci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogita
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.
Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Paraganit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe palamizi.
Read the rest of this entry »
Adorm adanc Bucegii, şi Noaptea-i netezeşte,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,
Broboane mari de rouă.
Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Şi darele de ceaţă, ca nişte serpi, la poale
Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare
Cu apele la vale.
Read the rest of this entry »
Încordează-ţi, frate, arcul nebuniei,
Să trosnească-n zbanturi capetele strunii:
Poate ca săgeata dată vijeliei
Va lovi, departe, ţinta-nţelepciunii!
Poartă fără teamă, dreapta, lancea urii,
Înfingând-o pururi mai setos ca zbirii…
Poate ca din rana ucigaşei furii
Va ţâşni odată sângele urii!
Nu te mira că-mi prinzi privirea,
Păienjenită de durere,
Adesea cercetând ivirea
Şi alte lumi, şi altor ere.
În toiul luptelor nebune,
Pe rana inimii ce moare
Nădejdea vremilor mai bune
Răsare pururi ca o floare.
Read the rest of this entry »